luni, 6 noiembrie 2017

Cu salteaua prin București

Situația era cam așa: Vali avea o saltea depozitată la Emil, care vroia să scape de ea, iar eu aveam nevoie de o saltea. Ca să fie și mai clar, pe vremea când Vali se pregătea să se mute în garsoniera unei rude de-a lui Emil, a lăsat acolo o saltea de care acum ruda lui Emil vroia să se descotorosească și de aceea am zis că o iau eu, ca să-mi îmbunătățesc confortul personal.
Salteau se găsea lângă Gara de Nord și ar fi trebuit deplasată cam 6 km, de preferat cu un mijloc de transport, dacă încercarea de a o muta cu puterea gândului ar fi dat greș.

În primul rând trebuia să iau legătura cu Emil, ceea ce am și făcut. Situația a devenit interesantă în momentul în care Emil m-a informat că e foarte bine că vreau să iau salteaua, doar că el nu îmi poate confirma dacă mai există sau nu. Ruda îndepărtată emoțional și geografic începuse operațiuni de reamenajare a garsonierei și existau șanse să fi măritat salteaua. Această conversație a avut loc vineri, urmând ca sâmbătă Emil să treacă pe la garsonieră și să mă informeze dacă puteam declanșa faza operațională, respectiv preluarea și mutarea saltelei.

S-a făcut duminică, fără să am vreo informație. Chiar dacă din punct de vedere religios duminica este o zi restrictivă, din punct de vedere al traficului este, alături de sâmbătă, cea mai indicată zi pentru mutări, cel puțin în București. Am dat vreo trei telefoane ca să constatat că nici unul dintre prietenii cu mașini nu era disponibil. În același timp în continuare nu aveam nici o informție solidă privind existența saltelei. Moment în care am primit un telefon de la apreciatul dirijor Cristian L., care dorea să-mi ofere o interesantă haină de iarnă (dotare standard a US Navy, tocmită de la niște marinari ruși binedispuși și însetați în portul Amsterdam). În decursul schimbului de informații, am îndrăznit să menționez salteaua, iar îndrăgitul dirijor, cu spontaneitatea-i binecunoscută, s-a oferit să mă ajute cu transportul. Situația se ameliorase vizibil.

Pentru că nu aveam nici un semnal de la Emil, dar aveam o posibilitate de transport pentru salteaua a cărei există era ușor incertă (probabilitatea ca ea să mai existe în garsonieră era de 80-90%), am hotărât să preiau inițiativa. Am omis să precizez că era trecut de ora prânzului, iar Emil nu mai dăduse nici un semn, deși la 10 dimineața îmi spusese că în vreo oră va fi la garsonieră spre a-mi confirma sau infirma existența saltelei. Fiind totuși zi de odihnă, am lăsat lucrurile să curgă de la sine. Moment în care m-a sunat Emil și mi-a zis că nu numai că nu știam dacă mai există sau nu salteaua, dar nici nu prea aveam șanse să aflăm, întrucât nu găsea cheia de la garsonieră. Am ascultat cu răbdare și resemnare informațiile privind numărul de chei de rezervă, repartiția lor în spațiu și timp și posibilele motive pentru care ele nu mai erau în posesia lui Emil. Exista totuși o mică șansă ca într-o geantă de voiaj (neagră), folosită de mama lui Emil (profesoara mea de limba și literatura română în liceu), să existe una din cele cinci chei. Șansa ne-a surâs cu toți dinții cheii de rezervă, din buzunarul lateral cu fermoar al genții negre folosite de mama lui Emil, fosta mea profesoară de limba și literatura română din liceu, în timpul ultimului voiaj în Italia.

Singura chestie e că nu știam pe la ce oră va putea veni dirijorul cu mașina. Emil avea și alte treburi, așa că am decis să mă prezint de urgență la garsonieră și să preiau salteau, dacă mai exista (șansele fiind de 80-90%), urmând ca de acolo să mă descurc spontan. Salteau exista și a fost pliată repede și fără dureri în două, legată cu niște cordelină adusă de mine și o bucată de cablu de internet depistată în debara. Am realizat că de fapt în această formulă aș fi putut transporta salteaua, pe care o puteam agăța elegant pe umăr cu ajutorul bretelei din cablu de internet, chiar și cu autobuzul (aproape gol la acea oră). L-am sunat pe dirijor spre a-l informa că m-aș putea descurca singur, dar cu amabilitatea binecunoscută, acesta a insistat că mă duce cu Mercedesul, dacă mai am puțină răbdare. Un ajutor prietenesc nu se refuză, așa că am consimțit să aștept împreună cu salteau sosirea lui Cristian. Pentru aceasta, după ce mi-am luat rămas bun de la Emil, am traversat strada și m-am oprit în părculețul din fața Gării de Nord. Pentru cei mai puțin familiarizați, în acel părculeți deși nu sunt așa de mulți boscheți, boschetarii se găsesc din belșug.

Era călduț, plăcut și liniștit. Singura bancă pe care am depistat-o servea de pat cuiva, așa că am pus ușurel salteaua pe gărduțul metalic. Colțul dreptunghic al acestuia oferea sprijinul necesar. Învăluirea s-a desfășurat simultan, din două direcții, conform manualelor de strategie.  Primul țigănuș a fost urmat de al doilea, la fel de vesel și simpatic, dispre flancul nordic. Picii aveau cam 5-6 ani și plesneau de sănătate și voie-bună. Domnul sosit de pe laura sudică îmi zâmbea galeș din spatele unei pungi, cu ajutorul căreia respira controlat. Picii m-au întrebat a cui e salteaua, de unde am luat-o, unde o duc și cu ce. Dacă aveau vreo 4-5 ani si vreo juma de metru mai mult, mi-aș fi putut lua adio de la saltea, atât de entuziasmați erau. După ce am reușit să resping prima încercuire, am luat o pauză.

Întâi a trecut o doamnă în vărstă, cu pechinez în lesă și o nuielușă verde. Eu ședeam pe gărduleț, lângă saltea, alcătuind un ansamblu artistic care a suscitat interesul și zâmbetul unei tinere cu un posterior mai mult decât generos, subliniat de pantalanii bleumarin mai mult decât strâmți. Ușor, începea să se însereze. Cuplul de relativ îndrăgostiți care a urmat s-a hlizit condescendent, căci alături de saltea, arătam ca un proaspăt aruncat în stradă de o soartă sau consoartă nefavorabilă. După un pic de acalmie, un alt cercetaș în geacă de fâș a trecut din direcția vest. Experiența l-a facut să nu zăbovescă, întrucât prada nu dădea semne de slăbiciune vizibilă. Lumina scădea rapid, așa că am văzut foarte bine semnalele unei Dacia Duster albe, care indicau unui SUV bej singurul loc de parcare liber, chiar în fața mea. Ezitările SUV-ului m-au făcut să mă gândesc că e pilotat de o doamnă.  Fără să vreau, m-am gândit la o aventură extra-conjugală, în cursul căreia mașina doamnei va rămâne în parcare, ea urmând să plece cu Dusterul domnului. Am constata că m-am înșelat când din SUV au coborât doi chinezi mici. A mai trecut apoi un domn pensionar cu pălărie, despre care nu mi-am dat seama dacă însoțea același pechinez, deoarece nu avea vărguță verde. După dispariția chinezilor și pechinezului, au frânat în apropiere doi bicliști și un trotinetist. Biclistul ras în cap a admirat trotineta, air propietarul i-a oferit informații tehnice cu accent și amabilitate moldovenească. Apoi l-a îndemnat să dea o tură, insistând să mărească viteza (Da dă-i mai tari, oăi!). Când chelul s-a îndepărtat, proprietarul trotinetei l-a întrebat pe al treilea moldovean, care mânca semințe, dacă chelul știe să meargă de fapt cu trotineta. Secvența mi s-a părut perfect logică, deoarece am crescut în Moldova. Pe-acolo așa sunt oamenii, generoși - întâi îți dau trotineta și după aia se întreabă dacă știi să mergi cu ea.

În cele din urmă a apărut și prietenul dirijor, care a îndesat fără ezitare salteau mea în Mercedesul dânsului, model mai degrabă sport. Salteaua ajungea până la oglinda retrovizoare și am stat cu genunchii mai apropiați de gură ca de obicei, Eram fericit că mă apropiam de finalul aventurii. Constatam cu încântare că nu sunt singurul capabil că care cu mașina te miri ce fel de ciudățenii, ăn cele mai neașteptate condiții, posibil și datorită faptului că eu și dirijorul suntem născuți în aceeași localitate și am fost expuși cam la aceleași doze de radiații în timpul catastrofei de la Cernobâl.

Desigur, salteau a ajums la destinație, ea servind și ca suport pentru scriierea acestor rânduri. 
A la prochaine! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu