vineri, 17 martie 2017

Mona, mon amour



Acest articolaş nu este o cronică de film, ci o zacuscă de impresii mai mult sau mai puţin cinefile. Dacă premiantul regizor Călin Peter Netzer mă întreba şi pe mine, acum în loc de Urs de Argint avea iar din ăla de aur. Adică titlul ăsta mult mai muzical ar fi gâdilat mai plăcut urechea şi ajungeam şi noi unde trebuie, să-i luăm iar goldu’ şi geldu’ lu’ Berlinala, mânca-i-aş bugetu, cu ce mai găseam prin camere pe la Ritz, unde se cazează VIP-urile.

Am fost la „Ana, mon amour” şi face banii de bilet. Nu era fix ca-n reclamă, dar aşa e cu multe alte filme. Nu vreau să va stric plăcerea, mai ales că nu-s critic de film, atâta că n-am înţeles un aspect. Cred că este exact ăla care face filmul să fie de artă. Adică la final nu am ştiut dacă Ana, care s-a făcut bine (asta pot să spun), a devenit rea şi nerecunoscătoare, sau soţu-so s-a făcut el rău. O informaţie interesantă este că mi s-a confirmat, filmul fiind aşa proaspăt, care mai e scorul la psiholog prin Bucureşti, că am vazut eu într-o scena când s-a achitat consumaţia, pardon, consultaţia. 150 de lei, poate chiar 200. Mişto la jobu‘ ăsta e că dacă te plasezi cumva în spatele pacientului întins pe canapea, poziţie inventată de taica Freud, poţi să mai gugăleşti una-alta, mai dai un like pe FB sau chiar o pui de un chat, dacă dai pe silent. Când îl apucă şi pe pacient să întrebe ceva, psihologul zâmbeşte misterios şi îl închide cu întrebrea „Dar dumneavoastră de ce credeţi chestia asta?”. Şi până zice omu‘ ce crede, expiră şi şedinţa. Cool, nu? Că la crâşmă, dacă dai de băut de banii ăştia,  lumea numai te laudă şi nu răspunzi la nici o întrebare, decât dacă ai chef, că băieţii sunt cu bun simţ şi nu comentează decât absolut pozitiv, că doar ei ţin minte cine achită nota. Aşa că dacă nu pleci magnetizat, sigur pleci nedumerit.

Ca să fie clar, atâta că dacă îi zicea Mona şi nu Ana, nu doar că suna melodios şi franţuzeşte de-a binelea, dar făcea şi conexiunea cu regiunea folclorică din N-Estul României unde se consumă multă Mona pentru uz intern, care ne-ar fi şi lămurit problemele fetei cu tăica-su vitreg şi cu ea însăşi.
Ce mi-a mai plăcut a fost că s-a filmat ceva mai productiv, cadre mai scurte, unghiuri mai schimbate, oarecum mai american. Ca să ne înţelegem, de pildă în „Poliţist, adjectiv”, până cât îl urmăreşte poliţistul pe băiatul care merge la şcoală şi ajunge şi el la birou, unde stă cu capul în mână mult şi real, în, de pildă „Robinson Crusoe” cu Pierce Brosnan, se întâmplă următoarele:
1) Robinson se duelează în pădure cu fostul prieten căruia i-a vrăjit nevasta, pe care ăsta nu vrea să i-o dea legal (fiindcă e scoţian, şi ăştia sunt proverbial de zgârciţi)
2) îl omoară deşi nu vrea
3) fuge cu calul alb de la locul faptei la conac, în faţa căruia e un stol de gâşte albe şi cuconiţa respectivă,
4) îi zice că îi pare rău dar trebuie să se uşchească baremi un an,
5) pleacă cu ea în caleşcă,
6) se despart în altă pădure,
7) ajunge în port,
8) corabia încarcă marfa,
9) pleacă,
10) prind furtună,
11) se luptă cu ea (cu furtuna),
12) naufragiază şi
13) se trezeşte singur cu burta pe nişte stânci.

În filmele româneşti, probabil din cauza productivităţii industriale scăzute şi a grelei moşteniri, în acelaşi interval, Cristi Puiu abia îşi schimbă salopeta şi şosetele, fără să apuce să iasă din vestiar.

Cum ziceam, înainte să mai scoată băieţii ăştia filme la festivaluri, să mă întrebe şi pe mine dacă titlul e OK şi în rest, vizionare plăcută!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu