sâmbătă, 25 februarie 2017

Adevărul despre Dragobete, vin şi sărmaluţe



Pentru că circulă în continuare teorii incomplete şi eronate despre neaoşa sărbătoare a Dragobetelui, de altfel sublimă, dar lipsind aproape cu desăvârşire din Româania contemporană, suntem datori să clarificăm chestiunea. Asaltul corporatist şi comercial de factură Valentines Day a dat o lovitură aproape mortală unui filon de spiritualitate străbună, pe care acest articol vi-l va readuce în atenţie scurt şi la obiect.

S-a afirmat că Dragobetele este o tradiţie de origină dacică, ca toate lucrurile bune şi minunate din ţara noastră. Într-adevăr, Dragobetele este o sărbătoare cum nu se poate mai dacică, doar că adevăratele ei origini nu au fost dezvăluite până acum. 

Dragobetele este originar din Dragobeţia, teritoriu periferic spaţiului daco-getic, identificabil astăzi ca fiind aproximativ judeţele Vaslui şi Botoşani. Zona este cunoscută atât pentru producţia de vin, cât şi pentru consum, caracteristici ce ne confirmă dincolo de orice îndoială poziţia geografică a Dragobeţiei. Acest fapt este susţinut şi de alte izvoare istorice, fiind uşor de remarcat etimologia dacică a numelui, respectiv Drag+beţie, tradiţie păstrată cu sfinţenie şi în zilele noastre de către autohtoni. 

Mai ştim că localnicii din perioada dacică se denumeau ei înşişi ca Dragobeţi - bărbaţii şi Dragobete – femeile. Înainte de căsătorie, tinerii erau numiţi Dragobăieţi, iar fetele Dragobiete. Băieţii erau consideraţi bărbaţi dacă putea consuma o căldare de vin fără să îii ia somnul. După căsătorie, care era însoţită de ritualuri bahice, este logică şi evidentă sursa etimologiei. De aceea, la început Dragobetele nu avea o legătură cu Eros-ul. Este cunoscut faptul că un consum susţinut de vin produce o stare de euforie, cunoscută în limbaj popular ca „beţie”, ceea ce la rândul ei declanşează o senzaţie de foame. Vecinii Dragobeţilor erau Sarmaţii, populaţie care prepara şi adora sarmalele (despre care s-a afirmat eronat că ar fi un aliment de origine turcă). Era un deja un obicei constant ca Dragobeţii răzbiţi de foame să atace aşezările Sarmaţilor, de unde furau ceaunele ritualice cu sărmaluţe în foi de viţă, altă tradiţie bine păstrată în zonă.  Desigur, în acele vremuri era iarăşi obişnuit să fie răpite şi femeile, ca măsură punitivă suplimentară. După o perioadă în care atacurile reciproce escaladaseră în aşa hal încât atat producţia de sarmale cât şi cea de vin stăteau să se prăbuşească. Femeile Dragobete erau specializate în prepararea vinului şi aveau dificultăţi în a deprinde arta pregătirii sarmaleleor, în timp ce Sarmatele aveau probleme cu pregătirea vinului (bărbaţii nu munceau, altă tradiţie bine conservată). Pentru a evita totala prăbuşire a celor două populaţii, într-o clipă de luciditate, regele sarmat şi cel dragobet au stabilit un schimb paşnic al soţiilor răpite. De aici, de la această reintregire a cuplurilor, am moştenit sărbătoarea Dragobelui.

Absolut toate sursele istorice confirmă că pacea sarmato-dragobetă a fost însoţită de o straşnică petrecere cu sărmăluţe şi vin, încheiată cu jocuri tradiţionale, adică bătăi cu beţe (specifice Dragobeţilor) sau cu sărmaluţe (tradiţie evident sarmată).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu