joi, 5 ianuarie 2017

Tusea, junghiu’ şi molu’







Cu teama unei gazele care trebuie să se apropie de mal ştiindu-se pândită din apă de crocodili, din tufişuri de tigri şi de la bar de parfumaţii sprâncenaţi, cam aşa păşesc şi eu în aceste temple ale comerţului cunoscute de români sub numele de “moluri” (malls, pentru pretenţioşi). Când sunt silit s-o fac, iuţesc pasul şi instinctiv aleg traseul cel mai scurt spre ieşire. Doar IKEA mi-a zădărnicit această strategie cu parcursul obligatoriu de tip labirint, atât de parşiv încât mă întreb dacă a fost cu adevărat o invenţie a suedezilor, popor care mi-a parut mai degrabă paşnic, de când  vikingii au renunţat la drakkare, săbii şi coarne şi au devenit creştini protestanţi. În anul tocmai încheiat mă pot felicita că am reuşit să evit aceste locuri primejdioase cu relativ success.

Dar iată că de curând am păşit într-un astfel de spaţiu, mai précis în fostul magazin universal Unirea din Bucureşti. Venisem agale pe Şamp Elizeul lui Ceauşescu, adicătelea Bulivar de L’Iunion, preţ de vreo patruzeci de minuţele bune, la temperatura de 4 grade Celsius. Abia m-am învârtit conştiincios prin uşa rotativă, că am simţit o senzaţie de vertij premergătoare leşinului. În zumzetul specific, melanjul de muzică cu vocile clienţilor, am fost izbit de căldura sistemelor de climatizare. Să tot fi fost vreo douăşcinci de grade... Adică cu vreo 20 mai mult decât afară.

Abia mi-am desfăcut fermoarul şi mi-am smuls căciula, că prin fondul sonor am început să desluşesc tusete răzleţe. O domnişoară dintr-o gheretă tuşea, unul din paznici strănuta relativ discret şi apoi cam în orice unghi preveam, depistam o persoană cu simptome de răceală sau gripă. Năuc, am făcut efortul să rezist căldurii sufocante şi am efectuat traseul spre papetăria Diverta. Scopul îndrăzneţei mele expediţii era achiziţionarea unui caiet. Pe langă ameţeala provocată de căldură, am rezistat cu brio celei declanşate de preţuri (toate modelele din gama „caiet studenţesc” costau în jur de 15-25 de lei, adică între 2,90 – 4,35 EUR). M-am repliat şi am refăcut traseul spre ieşire, fără să achiziţionez nimic. Domnişoara de lângă uşa turnantă tuşea stoic, deteriorându-şi machiajul. Mi-am adus aminte, nu neapărat nostalgic, de vremurile în care răceam şi eu sistematic de 2-3 ori pe an. Ehei, pe vremurile acelea, aveam câteva kile sub greutatea ideală, datorită faptului că cele trei mese principale ale zilei erau sintetizate într-una singură, respectiv o cină alcătuită perpetuu din cartofi prăjiţi şi salată de varză, obţinută prin convertirea sumei alocate pentru transportul în comun în deplasarea per pedes.

Am purces la refacerea traseului spre bârlog, fericit să simt frigul serii. O, tempora, o, mores! Utima gripă am executat-o acum doi ani, stoic, la Berlin, fiindcă timp de câteva zile treceam constant şi repetitiv, în interval de minute, la chestia aia capitalistă numită job, de la plus douăzeci la cinci-şase grade (vezi „Trei zile la Ritz”). Să fie o conspiraţie a producătorilor de medicamente? Dau ăştia bani molurilor să dea căldură în exces? Prostie pură?  „Iarna nu-i ca vara”, zicea un domn preşedinte... Păi nu-i! Cum să nu te îmbolnăveşti când treci de la foarte rece la foarte cald în mod constant? Nu mai zic nimic, decât că Oscilo coccinum ăla care cică te imunizează costă 18 lei, cam cât un kilogram de usturoi. Eu merg pe ăsta din urmă, că ţine şi vampirii la distanţă, şi dă şi gust mai bun la mâncare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu