miercuri, 16 noiembrie 2016

Trei zile la Ritz



Oare cine n-a auzit de acest nume celebru în industria hotelieră, ce se mândreşte cu cinci stele? Dacă aţi visat vreodată să vă rasfăţaţi cu luxul promis de lanţul internaţional Ritz-Carlton, să vă odihniţi (sau, după caz, să va tăvăliţi) trupşorul în cerceafurile scrobite, să vi-l scăldaţi şi şamponaţi în camerele de baie înţesate de oglinzi şi să vă impresionaţi cunoscuţii sau partenerii de afaceri cu un bileţel redactat nonşalant pe o coală cu antent de pe care un leu maiestuos scoate o limbă de dulău flămând (sau înghite un crenvurşt – interpretarea depinde  de imaginaţie şi dioptrii), atunci vă invit să citiţi această relatare, ca să ştiţi cum stă treaba cu gardul şi leopardul (pardon, leul).


Day 1. Am intrat prima dată la Ritz-Carlton Berlin într-o dimineaţă umedă de decembrie, emoţionat, aproape copleşit de greutatea renumelui. Nu eram participant la Berlinală (căci la Ritz sunt cazaţi greucenii care vin la festivalul de film), nici într-un sejur de plăcere, ci mai degrabă în interes de afaceri. Afacerea era să-mi fac rost de bani pentru supravieţuire, adicătelea chirie, haleală, transport şi eventual mici plăceri semi-vinovate, gen tutun de la spätkauf-ul turcului Suleyman de pe Sonnenallee colţ cu Jansastraße (deschid această paranteză pentru a preciza că turcul, care visa să se întoarcă la pensie în ţara natală, era foarte simpatic şi fiindu-i şi eu la rândul meu, îmi dădea câte o brichetă gratis la fiecare pachet de tutun). Am pătruns deci prin uşa din spate, pe la intrarea personalului, am lăsat cartea de identitate la ghişeul băieţilor de la pază şi am comunicat semi-gâtuit de emoţie că am o întâlnire cu o domnişoară cu nume balcanic. Am făcut cunoştinţă cu repectiva domnişoară, care îndeplinea o funcţie de supervizare.

După ce m-am echipat cu uniforma nou-nouţă, constând în pantaloni şi tunică bleumarin cu nişte tivuri discrete de culoare purpurie, am urmat-o năuc pe supervizoarea plinuţă şi ochelaristă pe un traseu pe care mă străduiam să-l memorez fără succes. Căutam un zimmerman sau o zimmermadchen sub îndrumarea căruia să efectuez prima zi de training. Am dat peste un afro agitat care a refuzat vehement să mă ia sub aripa sa şi până la urmă, după câteva camere si etaje, am fost pasat lui Carlos. Carlos era un mulatru mai inalt ca mine, solid, brazilian şi gay (the feminine side - după cum aveam să mă dumiresc ulterior). Nici el nu părea prea încântat de sarcină, dar după ce m-a măsurat din priviri, a acceptat şi am început ucenicia. 

Am început cu o cameră care trebuia pregătită pentru check-in, adică, după cum ştiţi, pentru un nou „oaspete”. Prima dată am aflat unde se lasă lenjeria folosită şi de unde se ia cea curată. Mi s-a arătat cum se aranjează cearceaful, cum se schimbă husele de pilote si cele de pernă, dacă se poate din maxim trei mişcări. A urmat poziţionarea verticală şi simetrică a pernelor, aranjamentul scaunelor, schimbul paharelor şi dotarea şi verificarea băii. La următoarea cameră a trebuit să fac singur patul. Desigur, regula celor trei mişcări era o treabă profesionistă, care se deprinde după ceva exerciţiu. Pentru cerceaf am avut nevoie de vreo 9, iar pentru pilote şi perne de câte 6-7. Am constatat cu îngrijorare că doar să fac patul, cu pernele care nu vroiau să stea drepte nicicum, am avut nevoie de mai mult de un sfert de oră. Transpirasem deja abundent. Am aranjat perdele şi draperiile, am tras puţin în afară sertarele comodei ca să pară verificate şi l-am întrebat pe Carlos, care trăncănea în baie, ce să mai fac. „Kuki kuki!”, mi-a răspuns Carlos şi după ce mi-am încordat neuronii, aceştia au cuplat cu scrâşnete de fiare ruginite şi mi-au produs înformaţia că „Kuki kuki!” vrea să zică „Kuk hier!”, adică „Uite aici!”. Cu pămătuful ăla pe care îl văzusem manevrat de subrete doar în filme, Carlos a executat un tur al camerei, atingând cu o singură mişcare continuă muchiile şi suprafeţele, cu un aer trist de prim-balerină căzută în dizgraţia regizorului. Aceasta părea să fie starea lui de spirit obişnuită. Am mai învăţat să verific halatele şi papuceii de unică folosinţă şi ne-am luat catrafusele, adică găleata cu perii, lavete şi soluţii de curăţat, vagonul cu hârtie igienică, creme, şampoane, săpuneluri, pixuri, coli cu antet şi alte consumabile şi aspiratorul, care până la acel moment nu înţelesesem în ce circumstanţe se foloseşte.

Cu aspiratorul m-am dumirit două camere mai încolo, când Carlos mi-a zis să-l bag în priză. M-am executat şi am încercat şi să-l utilizez, dar Carlos m-a făcut să înţeleg că la Ritz Carlton tehnica este alta. Aspiratorul se foloseşte doar dacă este absolut necesar, adică de pildă dacă dai peste un biscuite strivit pe mochetă. Altfel, tehnica  profesionistă este să fie lăsat pornit, de preferinţă într-un colţ unde nu încurcă celelalte operaţii, în timp ce printr-un proces de scanare rapidă se identifică vizual eventualele scame, care sunt recoltate manual. Acestă procedură reduce considerabil efortul şi timpul de curăţenie. 

După o pauză de prânz de 30 de minute în care mi-am ros conştiincios sandviciul adus de acasă (Ritz-ul are şi o cafeteria drăguţă pentru personal la parter, dar nu m-am îndurat să mă abonez la meniul zilnic pentru personal pentru că 3,75 Euro pe zi mi s-a părut o sumă care la acel moment mi-ar fi afectat serios bugetul), am reluat activitatea. Din păsăreasca vag germanică a lui Carlos am înţeles că mişcările trebuie să fie cât mai puţin repetitive, pentru a câştiga timp. Până la sfârşitul zilei am mai învăţat că lavetele din găleata cu detergenţi au un rol mai degrabă decorativ, lustruitul băii făcându-se cu prosoapele deja folosite de clienţi, pentru că având o suprafaţă şi o putere de absorbţie mult superioare, sunt o altă modalitate de a câştiga timp. Printr-o mică pantomimă, Carlos m-a învăţat că trebuie să stau tot timpul cu urechiule ciulite şi dacă neîndurătoarele supraveghetoare intră în timp ce lucrezi cu prosopul, acesta trebuie aruncat din mână ca si cum ar fi impregnat cu acid sulfuric. Utilizarea prosoapelor pentru curăţenie este, bineînţeles, absolut VERBOTEN! Finalmente, am încheiat ziua de antrenament pe la 16.30, am semnat în registru, mi-am recuperat actul de identitate şi am traversat relativ mulţumit Berlinul de la nord-vest spre sud-est cu eficientul său U-Bahn, spre domiciliul temporar din Neukolln.

Day 2. În cea de a doua zi m-am prezentat la hotel, conform indicaţiilor, la 07.30. Am băut o cană mare de cafea şi am fumat două ţigări în curticica interioară de lângă cafeteria, fiindcă programul începea de fapt la 8, cu o şedinţă a personalului. Aşa am ajuns să identific colegii, aproximativ vreo 17 în acea zi, din care am realizat că doar două doamne erau nemţoaice pur-sânge.  După citatul zilei şi alte câteva instrucţiuni semi-neînţelese (germana mea era încă modestă, iar comunicarea se făcea de către o turcoaică care avea nişte probleme de pronunţie şi gramatică la vorbire, accentuate la citire), toată lumea a fost cuprinsă brusc de euforia muncii. Colegii s-au repezit care mai de care să îşi înşface entuziast aspiratoarele şi găleţile şi s-au înghesuit în lift. Am rămas ca un mieluşel pierdut pe coridor. Înainte ca aerul ovin să devină bovin, am fost preluat de supervizoare şi pasat Aishei. Aisha era o tunisiancă de vreo 50 de ani, care s-a dovedit a fi foarte de treabă. Am schimbat câteva paturi, în timp ce ea se îndeletnicea cu baia, punctul cel mai sensibil al întregii operaţiuni. O vagă îmbunătăţire a timpilor de primenit paturile mi-a permis utilizarea efectivă a aspiratorului. Sincer, mi-a fost jenă să-l pornersc fără să-l manevrez  şi nu vroiam nici să stau degeaba. Aisha vorbea o germană mai inteligibilă aşa că mai învăţat nişte puncte sensibile unde chiar nu se admitea praf, respectiv pe becurile celor trei veioze din fiecare cameră standard, pe muchiile lambriurilor, pe pervazul geamurilor si pe ecranul TV. Spre deosebire de Carlos, Aisha folosea o lavetă pentru chiuvetă şi un prosopel curat pentru lustruit pahare. Pentru vană, duş şi toaletă apela totuşi la un prosop mare, după cum văzusem la Carlos. Marea realizare a zilei fost că am învăţat de la Aisha cum se aranjează halatele de baie, cu o mânecă pliată schön la spate şi una schön în faţă. Aaaaalles schön, so, aaaalles schön! îmi sublinia Aisha mângăind cu palmele halatele şi prosoapele. Îhîm, verstanden!

Day 3. În cea de a treia zi, la şedinţa personalului a venit o doamnă nemţoiacă de la agenţia de curăţenie, căci personalul nu era angajat direct de Ritz, din motive evident financiare şi pentru că astfel hotelul scăpa de multe belele legate de angajare, concediere şi compensaţii. Pe doamna am înţeles-o mult mai bine, deşi nu am înţeles de ce era aşa de supărată şi repeta că este inadmisibil ca angajaţii să realizeze mai puţin de 14,5 credite în 7,5 ore. Din nou, după citatul zilei, ceva cu un munte şi cu unul sau mai multe vise, zimmermanii şi zimmermadchenele au pornit-o în galop după aspiratoare şi au asediat uşile celor două ascensoare. Cei mai puţin rapizi au fost opriţi de supervizoarea bosniacă, care i-a pus să deschidă aspiratoarele şi după caz, să le schimbe sacii de praf.  Actunci am înţeles de unde entuziasmul de a fugi la muncă: oamenii vroiau să scape de control şi mai ales să pună mâna pe un aspirator funcţional.

De această dată instructorul meu a fost o tânără moldoveancă de prin Botoşani, de la care am mai învăţat un mic secret, fiindcă acum, slavă Domnului, vorbeam aceeaşi limbă. Marea buluceală se mai datora şi faptului că unii clienţi mai cu ştaif (nu toţi cei cazaţi la Ritz au aşa ceva) lăsau în camere bacşis pentru personalul de la curăţenie, ştiind că sunt prosp plătiţi şi munciţi din greu.  Avea loc astfel o cursă mută şi încrâncenată, pentru că supervizoarele, de obicei şi ele pornite de jos, se duceau chipurile să vadă ce şi cum şi dacă ajungeau primele în camere, înşfăcau fără milă banii. Pentru că puteam comunica, am mai aflat alte trucuri profesionale, cum ar fi verificatul dosului robineţilor, pe care pot rămâne pete de săpun sau pastă de dinţi, privind în oglinzile dulăpioarelor de baie, în care se reflectă oglinda mare, precum şi unele poveşti personale, din care am desprins dragostea sinceră pentru tăticul decedat prematur din cauza vieţii grele şi a muncii în exces, pe care un etilism nevinovat nu le-a putut contracara eficient. A fost ultima zi de training, iar de acum urma să fiu pe picioarele mele.

În prima zi în care a trebuit să fiu pe picioarele mele am avut de realizat doar 7 credite, adică să pregătesc 7 camere. Jumătate din norma standard solicitată de firma de curăţenie. Trebuşoară care mi-a luat 9 ore, cu imperfecţiuni. Ajuns acasă, picioarele mele pe care trebuia să ma ţin singur, îmi tremurau în aşa hal, încât în combinaţie cu tremuriciul mâinilor, cu greu am reuşit să introduc cheia în broască. Am rezistat până spre sfârşitul lui februarie, când am fost doborât de o gripă zdravană, după care mi-am dat demisia. Mărunta consolare a fost că mi s-au plătit cele 4 zile de concediu medical pe care le solicitasem. Astfel, experienţa mea berlineză care urma să dureze vreo 2-3 ani, s-a încheiat după mai puţin de 4 luni.

P.S.
Când vă cazaţi la hoteluri, fie ele şi de 5 stele, vă recomand să vă spălaţi temeinic paharele, sau să evitaţi să le folosiţi, pentru că sunt mari şanse ca ele să fie lustruite cu acelaşi prosop cu care a fost lustruit şi WC-ul. Cu cât este mai mare hotelul, cu atât această probabilitate este mai mare. Alfel, gutte reise und viel spass!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu