luni, 14 noiembrie 2016

Aragaz şi spontaneitate la Bucureşti



Dupa cum simt cei mai culţi şi mai citiţi dintre voi, titlul de faţă este o parafrază la “Fear and Loathing in Las Vegas”, cu Benicio Del Torro şi Johhny Depp. Dar să nu ne pierdem în amănunte, căci ele nu sunt folositoare decât în anumite situaţii, şi anume…




La sfatul Dianei, care îşi luase un bilet (zic eu super-scump) la piesa de teatru “Pericle” (50 lei, adică aproape 11 iepuro, de parcă eram la Berlin şi nu la Bucureşti), am zis să mă duc şi eu la cinemateca franceză. Aşa că am luat-o voiniceşte la picior pe jos spre Piazza Romana, zisă şi Piaţa Romană. Deşi mă temeam că ajung cu întârziere la punctul de întâlnire, din cauza circumstanţelor aşa-zis atenuante, am ajuns în avans. Între timp, prietenul dirijor Cristian îmi întorsese un apel ratat şi îşi exprimase dorinţa să  vadă şi el comedia aia turcească pe care o alesesem spre vizionare.  Am  vrut să iau bilete dar, siurpriz, nu mai erau.  Graţie telefoniei mobile am comunicat acest lucru cu mare repeziciune şi până la urmă a rămas ca ne consolam cu un ceai. Verde, la domiciliul de pe Calea Victoriei, recent şi ultra-central al dirijorului Cristian L.. (Doritorilor si doritoarelor să-i arunce cu pietricele în geam le voi comunica locaţia precisă la cerere).

Conversaţia ulterioară m-a facut să realizez că m-am cam sălbăticit, întrucât am fost surprins de formula care mi s-a părut foarte ocolitoare, prin care domnul dirijor mi-a comunicat că ar avea nevoie de ajutorul meu, nu imediat, ci într-o zi şi la o oră când traficul de pe Calea Victoriei ar fi fost atât de rarefiat încât să ne permită o anumită manevră de transport. După cum se ştie, ceaiul verde are un efect energizant, care s-a manifestat şi în cadrul sistemului meu fizico-psiho-somatic. Prin urmare am întrebat brusc şi fără ocolişuri despre ce ajutor ar fi vorba. Vorba era despre transportul unui aragaz de la domiciliul dumnealui la domiciliul mamei domniei sale. Bineînţeles, manevra de transport presupune anterior o manevră de demontare. “Ai chei?”, am întrebat spontan. “Am”, a venit prompt răspunsul. Am aruncat o privire pe fereastră spre Calea Victoriei. Era ora 19.30 şi se circula aproape bară la bară. “Păi hai s-o facem acum, că nu-i aşa aglomerat! Ce să mai pierdem vremea?”. Spontaneitatea poate fi molipsitoare în anumite circumstanţe, aşa că domnul dirijor a disparut pentru a reapărea cu cheile trebuincioase. Am demontat spontan şi rapid aragazul, am scos din ţâţâni uşa bucătariei ca să-l putem extrage şi am coborât fără prea multe ezitări scările în spirală care ne conduceau la parter.

În stradă am rămas să păzesc pe trotuar aragazul, până când dirijorul urma să facă manevrele de apropiere în vederea încărcării şi transportului cu Mercedesul din dotare. Eram bine luminaţi pentru acea oră, atât eu cât şi aragazul, încât nu a fost deloc surprinzător că acesta din urmă, într-o stare impecabilă, a atras atenţia unei doamne de mici dimensiuni, care s-a oprit să-l admire. Într-adevăr, o minunăţie de Bosch cu patru ochiuri, inoxat, strălucitor, pe scurt “visul gospodinelor”. “Vai, dar ce aragaz frumos!” a exclamat doamna, mângâind cu vărfurile degetelor muchiile frumos rotunjite. “Am şi eu unul, foarte bine l-am păstrat, de prin 1960, dar scapă gaz şi nu se mai poate repara...“. Am aflat rapid că doamna respectivă se numea Dora, locuia la scara alăturată şi bătuse viguros la poarta celui de al optulea deceniu al existenţei. După accent, evident unguroaiacă, deşi bucureştenizată de zeci de ani. Există în mine un mugure comercial care s-a defăcut brusc şi instinctiv, în acelaşi spirit spontan,  am adoptat o atitudine afabilă de consultant-vânzări. În apărarea mea trebuie să precizez că eram animat de cele mai bune intenţii, şi anume de o ajuta pe doamna Dora să-şi procure un aragaz de calitate la preţ bun, respectiv de o ajuta pe mama distinsului dirjor de a se debarasa de aragazul de bună calitate care avea să fie înlocuit de şi mai minunatul Bosch inoxat.  Spontan, am expus situaţia, am primit numarul de telefon al doamnei Dora, i-am facut cunoştinţă cu domnul dirijor, am încărcat aragazul, am oprit traficul de pe Calea Victoriei ca să ne putem angaja în el, am transportat Bosch-ul cu Mercedesul, am ajuns la destinaţie, l-am urcat pe scări, am demontat şi evacuat celalalt aragaz şi finalmente, după ce l-am introdus pe geam (uşa fiind neîncăpătoare), am pus în stare de funcţiune strălucitorul Bosch.

Happy-end-ul acestei acţiuni spontane s-a desăvârşit prin vânzarea de către mama îndrăgitului dirijor, respective achiziţionarea de către doamna Dora, a aragazului înlocuit de Bosch-ul inoxat la un preţ mai mult decât satisfăcător pentru ambele părţi.

P.S.
În cazul în care aveţi aragaze spre vânzare, apelaţi cu încredere!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu