luni, 10 decembrie 2012

LOST IN TRAIN-SLATION - Deutschland



Am coborât în autogara Deggendorf din cursa Atlassib la 5 şi un sfert dimineaţa, cu 3 ore mai devreme decât era prevăzut. Această devansare de orar s-a datorat şoferului Viorel, un tânăr moldovean care a ingnorat tăcut şi constant avertismentele legate de nemilostivenia radarului austriac emise de ceilalţi doi colegi ai săi, pe care, neputându-i identifica după nume, i-am stocat în memorie ca fiind tot nişte Viorei. Vioreii de rezervă erau sudişti, unul gras şi libidinos, iar celalalt ţigan şi libidinos. Caracterizarea este obiectivă, ea bazându-se pe comportamentul unsuros ala Vioreilor faţă de o tânără pasageră mai prezentabilă, una dintre puţinele figuri normale dintre pasagerii cursei, care putea fi cu uşurinţă confundată cu un transfer în sistemul penitenciar.

Mi-am luat bagajul şi am pipăit Fordul Ka pentru care făceam această călătorie, momentan parcat discret pe burtă sub formă de bancnote Euro, într-un fel de borsetă extraplată de culoarea pielii. Asupra acestei măsuri de securitate insistase Anca, viitoarea proprietară a Fordului sus-menţionat. Eram singurul care rămânea în acestă primă staţie pe teritoriul Germaniei şi am aşteptat ca restul lumii să finalizeze vânzoleala la toaleta autogării şi să-şi continue călătoria nibelungă.



Rămas singur, m-am aşezat pe o bancă, sub un felinar care lumina imparţial şi aranjamentul de chiştoace fumegânde, proaspăt răsărite în răceala dimineţii de sfârşit de noiembrie. Deggendorf-ul este o localitate mică, dorf însemnând pe nemţeşte „sat”. Gara, ca toate gările mici din Germania, era încuiată peste noapte şi urma să se deschidă abia la 7 fără 5. Din acestă cauză, performanţa atipic românească de a ajunge la destinaţie mai repede decât era prevăzut pe mine mă încurca, fiindcă trebuia să iau un tren până la Dingolfing. Am dat totuşi o raită şi am încercat să descifrez mersul trenurilor germane. Dingolfing-ul apărea la curse începând cu ora 5, dar mă gândeam că dacă gara e închisă, nu am cum să-mi iau bilet. Pe linia 2 staţiona un automotor pe care scria Plattling. Plattlingul figura şi în listele cu Dingolfing, deşi nu m-am prins  care era legătura dintre ele. Din acest punct de vedere, mersul trenurilor în Germania nu pare mai bine elaborat decât cel din România, cu toate ca  foloseşte şi cuvintele englezeşti Departure, Arrival şi Track. Am tot cumpănit că decât să mai îngheţ două ore, după somnul chinut din autocar, mai bine fac o încercare să mă îmbarc în trenul de Plattling. Pe măsură ce mă apropiam, m-am întrebat dacă nu cumva Plattling era numele gării în care mă aflam, tot aşa cum în Bucureşti este Gara de Nord şi Gara Basarab. În fine, am ajuns, am intrat în trenuleţul gol şi m-am dus spre uşa de sticlă neagră, lângă care eram avertizat că nu am voie să vrobesc cu conductorul. Frigul îţi dă totuşi curaj şi am ciocănit timid. Şuieratul sistemului pneumatic care a deschis uşa m-a făcut să dau respectuos înapoi. Conductorul era un ochelarist tânăr care mă privea nedumerit. Puţina mea germană este serios ruginită de nefolosinţă, dar am reuşit să îndrug o propoziţie interogativă destul de respectuoasă despre destinaţia Dingolfing. Omul  a lăsat să curgă o frază încurajatoare din care am înţeles că sunt şanse să ajung la Dingolfing, dar şi ceva cu Plattlingul. Am mai întrebat de bilet, mi s-a indicat spre gară, am arătat că este închisă şi am întrebat dacă pot cumpăra bilet de la el. Conductorul s-a tras speriat înapoi, ca şi cum în loc de bancnotă în mână aveam un dezintegrator laser. Menţionez că era vorba de 10 euro, iar biletul costa 9,5. Ah, unde era amabilitatea naşilor din România? La o mie de kilometri, cel puţin... Păi dacă îi plăteşti naşului in Romania un bilet întreg în tren, îţi dă tot compartimentul...

Am renunţat să mai traumatizez conductorul german cu cei 10 Euro cash şi m-am târât resemnat spre gară. Am mai răbdat vreo 20 de minute de frig, răstimp în care automotorul a plecat, umplut cu navetişti matinali. Desigur, ei aveau abonament, mi-am zis. Învârtindu-mă, am dat de un atomat de la care se putea cumpăra bilete. Cu cardul, din câte am înţeles. De ce nu mi-am băgat eu nicaiva bani pe card? De fraier, desigur!

Prin ceaţă au început să apară siluete îngheţate. Lângă mine răsărise o tânăr tipic bavareză, cu obrăji bucălaţi şi ochi mari, albaştri. După vreun minut, deşi ştiam că şansele sunt infime, am întrebat dacă înţelege engleză şi dacă m-ar putea ajuta să-mi iau bilet. Fata înţelegea engleză cât să nu zică nu şi din semne îmi arăta că cel mai bun prieten al meu în acel moment era automatul. Am mai încercat să-i explic că nu-mi merge cardul şi că îi plătesc ei biletul dacă mi-l cumpăr cu cardul ei. Am scos terorizanta bancnotă de 10 Euro din portofel, că să fiu mai convingător. Bineînţeles că la o aşa propunere dubioasă, făcută într-o gară rurală bavareză de un străin mătăhălos şi buimac, orice fată germană cumsecade refuză politicos. Amintirea mutrelor foştilor mei tovăraşi de călătorie oferea o explicaţie rezonabilă despre succesul contactelor anterioare avute de localnici cu străinii. Tenul meu alb-vânăt de frig, ochii gri-albaştri şi engleza nu mă diferenţiau decât prea puţin de pericolele reprezentate de naţiile dubios-estice. Totuşi, bavareza şi-a făcut un pic de curaj şi mi-a mai arătat spre automat, spunându-mi că pot plăti şi acolo. M-am uitat mai atent şi am văzut că pe lângă fanta de card, mai era una. Aha! Deci mergea şi cu cash. Am băgat bancota, automatul a înghiţit-o fără nici o ezitare şi am selectat pe ecran destinaţia. Mi-am luat triumfător biletul, bucurându-mă şi că îi demonstrasem bavarezei că nu pusesem la cale o cacealma.

Între timp, se făcuse 6 şi un sfert şi Dingolfingul apărea pe mersul trenurilor într-o casetă ce zicea de o plecare la 7 şi 5. Deci după ora la care ar fost deschisă şi gara. Chinurile mele cu achiziţionarea biletului nu prea avuseseră rost. Ei bine, vă pot mărturisi că am suportat mai bine frigul cu biletul în buzunar, decât fără el.

Gara se umplea de grupuri de adolescenţi şi m-am înghesuit între ei, într-un alt trenuleţ pe care scria tot Plattling. Ca să nu speriu copiii cu germana mea bolovănoasă, am întrebt direct în engleză spre grupul din faţa mea dacă trenul merge spre Dingolfing. După o secundă foarte lungă de tăcere, cel mai bun cunoscător de limbă engleză din grup mi-a răspuns exhaustiv: „Yes!”. Am mulţimit cu mare satsifacţie şi trenul s-a urnit plin ca un autobuz de Mănăştur. După două staţii, s-a golit la fel de brusc. Rămăsesem doar eu şi panica. Un alt grup de liceeni s-a urcat, în timp ce eu mă simţeam ca un hamster într-o cuşcă fără uşă. Să ies? Să nu ies? Am întrebat grupul de liceeni în engleză, fiindcă nu-mi permiteam să risc nici o neînţelegere cu germana, dacă trenul merge la Dingolfing. Unul dintre ei, asiaticul bavarez al grupului, mi-a zis că nu prea crede. Super! Am ieşit pe uşă dintr-un salt şi m-am repezit spre trenul de pe partea cealaltă. Controlorul tocmai venea zâmbitor şi am frânat pe călcâie, ca să nu dau nas în nas cu el. Merge trenul ăsta la Digolfing? Dingolfing, Ja, Ja! No, bine, în sfârşit!

M-am lăsat în scaun, relaxat doar pe jumătate. Acum trebuia să văd când ajung la Dingolfing. După următoarele două staţii, la intervale de aproximativ 10 minute, m-am lămurit că într-adevăr, pe afişajul din tavan apărea chiar staţia următoare. Minunată precizie nemţească, de care avem şi noi de o vreme în unele autobuze, slăvită fii tu!

Am coborât la Dingolfing, mulţumit că nu ajunsesem aiurea şi că ştiusem totuşi să-mi cumpăr bilet din automat. Aşa că, ieşind uşurat din toaleta gării, mi-am zis că merit o cafea, din aia, Zu Mitnehmen, adică la mână, cu 1,20 Euro. Am comandat frumos, cu Bitte şi fără ezitări. Am primit cafeaua şi pe când îmi turnam nişte lapte, câteva picături au căzut pe podeaua proaspăt spălată. În stânga era un fel de şefă care discuta cu cea de a doua angajată şi cred că a observat dezastrul, dar n-a zis nimic. Eu m-am pierdut cu totul şi îngrozit că n-o să ştiu nicicum să rostesc in germana o cerere aşa de complică ca cea prin care să capăt un şerveţel sau o cârpă, am şters-o din bufet roşu de ruşine. Deci ajung eu cu bine la Dingolfing şi pătez cu lapte condensat pardoseala bufetului gării!! Ce ruşine!

Am ieşit şi am luat-o spre centru. Ştiam de pe harta studiată de acasă care era direcţia, căci şi Dongolfing-ul este un mini-orăşel. Îndepărtându-mă de gară, m-am relaxat, recunoscând împrejurimile. Mergeam deja vesel spre cartierul rudelor mele, lipăindu-mi cafeaua şi pufăind din ţigară, pe cănd două maşini de pompieri au trecut urlând din sirene spre gară. Am băgat capul între umeri şi am grăbit pasul. Nu sunt sigur dacă era vorba de un incendiu sau de petele alea de lapte condesat...