joi, 22 decembrie 2011

Români celebri furaţi de alte naţii (4) - Vânătu

Ca să înţelegem mai bine acest episod din serialul de dezvăluiri senzaţionale realizat de Prostovaniada, trebuie doar să ne aducem aminte că mulţi dintre cei care au plecat peste hotare din 1990 încoace au fost conaţionalii noştri de etnie rromă. Dacă valul marii emigrări spre America a cuprins toate naţiunile Europei cu vreo 200 de ani înainte, deci şi pe români, este evident că la el au luat parte şi aceeaşi conaţionali rromi. Acest episod este dedicat celui care a fermecat cu aventurile sale milioane de copii: apaşul Winnetou, sau mai precis rromul Vânătu.

Ştim relativ puţin despre copilăria lui Vânătu, din motive lesne de înţeles. Crescând într-o şatră, alfabetizarea micului Vânătu nu a fost niciodată o prioritate. De aceea, nu avem de la el nici o mărturie scrisă. Ştim însă, din desfăşurarea ulterioară a evenimntelor, că de mic se specializase în potcovitul cailor, mai precis în schimbatul potcoavelor acestora. Pe vremea aceea, când maşinile erau doar o utopie, potcoavele de vară sau de iarnă erau la fel de importante ca şi anvelopele moderne. Micul Vânătu avea deci o meserie ce putea fi o brăţară de aur. Dar se ştie că deşi meseria este brăţară de aur, brăţara de aur e meserie!* După câţiva ani, animat de o mare dorinţă de brăţară de aur, tânărul Vânătu a ajuns să poarte o pereche de oţel. Vreo cinci ani, Vânătu a tăiat sare în beneficul statului român. Imediat ce s-a eliberat de contract, erou nostru şi-a spus că ar fi mai bine să schimbe locul, pentru că aşa se schimbă şi norocul. Schimbarea de noroc este direct proporţională cu distanţa. Aşa se face că Vânătu a călătorit până în America.

Cuvântul "aur" l-a deprins repede şi în limba engleză, Vânătu partcipând şi la celebra Goană după Aur, competiţie în care s-au înscris câteva zeci de mii de persoane. Numai că după săpatul la sare, Vânătu rămăsese cu o oarece indispoziţie faţă de orice fel de săpat. A descoperit că era mai uşor să facă rost de aur jucând alba-neagra la crâşmă, pe unde treceau toţi căutătorii de aur. După o vreme, datorită unor mici neplăceri cauzate de neînţelegerea corectă a regulilor jocului de către căutătorii de aur, care pe fondul consumului excesiv de alcool doreau neapărat să-l spânzure, Vânătu s-a văzut silit să fugă în pădure. După ce a rătăcit o vreme, a dat peste un sat de indieni. Aceştia, oameni cumsecade, l-au îmbrăcat şi l-au hrănit. Vânătu şi-a dovedit recunoştinţa schimbându-le gratis potcoavele cailor şi fermecându-i cu iscusinţa sa la alba-neagra. Indienii nu se supărau dacă pierdeau, pentru că jucau efectiv pe boabe de fasole, care mai apoi era consumată la masa comună. Cu anii, faima lui Vânătu, căruia acum i se spunea Winnetou (în limba indiană sunetele de tip "Î" şi "Ă" sunt extrem de dificile) a călătorit prin toate triburile. Bineţeles, fiecare povestitor a mai adăgat câte ceva şi astfel Winettou era cunoscut ca un luptător neînfircat împotriva feţelor-palide, cel mai bun vânător şi cel mai bun aruncător de cuţit.

Povestea lui a fost transpusă pe hârtie de către un neamţ, care a mai înflorit-o şi el un pic din raţiuni comerciale şi astfel a devenit celebră. Pentru nelămuri, vă rugăm să luaţi legătura cu Herr Karl May. Până atunci, făceţi-le prietenilor un frumos cadou de Crăciun, trimiţăndu-le link-ul către acest dokumetar senţional.

Sărbători preafericite!

* Cf. Corneliu Dabija

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu