luni, 22 august 2011

Rechinul de Constanţa - atacuri feroce în sezonul estival

Până acum câţiva ani, biologii marini puteau jura cu mâna pe inimă că rechinii din Marea Neagră sunt o specie inofensivă pentru om. Suntem în măsură să vă informăm, cu durere în suflet, că lucrurile s-au schimbat dramatic.


Rechinii din Marea Negră, comparaţi cu fârtaţii lor din alte mări, sunt nişte pricăjiţi de vreo 50, maxim 70 de centimetri, care nu pot veni de hac decât unui guvid nemâncat. Li se spune, aş zice eu emfatic, "câini de mare". Dumnezeu să-i aibă în pază, că-s vai de mama lor... 

Din acest punt de vedere, Marea Negră este prielnică scăldatului. Maidanezii de mare umblă oricum în larg, de teamă să nu ia vreun picior în spinare de la înotătorii mai îndrăzneţi. În schimb, din fierberea evoluţionară explicată de taica Darwin, s-a născut o nouă specie, care poate vieţui pe uscat de la câteva ore până la una-două zile. După ce îşi dobândeşte prada, nu mai stă pe uscat, fiindcă poate să îşi ude gâtlejul solitar, la alimentara de la parterul blocului, sau în grup, la terasă, cu amicii. Dând dovadă de o excepţională formă de mimetism adaptiv, rechinul de Constanţa, asemeni crabului care îşi găseşte adăpost într-o cochilie, se camuflează într-o caroserie de taxi. Tăcut, aşteaptă prada naivă, care se repede cu tot cu bagaje drept în braţele sale. Prada sa o constitie în exclusivitate turiştii care migrează în sezonul estival din interiorul ţării spre ţărmul Mării Negre. Camuflajul său taximestristic este atât de perfect, încât doar experţii poţi ghici în privirea rechinului de Constanţa rapacitatea caracteristică. 


Cu vorbe mieroase, chestinează prada cam de pe unde provine. Cu cât este de mai deparde, cu atât mai feroce va fi atacul. Am avut ocazia să simt pe pielea mea, sau mai bine zis pe pielea portofelului meu, atacul unui astfel de exemplar. Turuind vrute şi nevrute, îşi efectua manevrele de învăluire. Născut în zodia Peştilor, am simţit instinctiv pericolul. Am privit atent mâna, de fapt înotătoarea laterală dreaptă, care îşi tot făcea de lucru pe lângă schimbătorul de viteze, ameţitor de aproape de aparatul de taxat. Cât timp am supravegheat acest punct, mâna sau înotătoarea, cu vreţi să-i ziceţi, a fâlfâit gingaş, fără să facă ceva anume. Apoi a am ajuns la destinaţie, adică la locul unde urma să îmi fie devorat portofelul, după care aveam să mor şi eu de foame. "Cât face?" . "Douăşcinci!". "Lasă-mă, domnule, păi acum trei zile am mers pe acelaşi traseu şi a fost doişpe lei! Nu-ţi dau!". Rechinul de Constanţa a dat din umeri, umil, şi a adăugat. "Bine, atunci cât vreţi". M-am simţit oricum jupuit, fiindcă i-am dat vreo şaptişpe lei, mai mult decât lăsesem bacşis domnului pensionar care ne dusese pe acelaşi traseu cu trei zile în urmă. Deci rechinul de Constanţa avusese un atac reuşit, deşi nu era chiar o victorie napoleoniană.

Rememorând acest episod, mi-am adus aminte că trebuie să propun Primăriei din Constanţa să amplaseze semne de avertizare în staţiile de taxi cu inscripţia "Atenţie, rechini!". Iar Academiei Române, să binevoiască să facă demersurile necesare pentru catalogarea rechinului de Constanţa în atlasul zoologic, sub denumirrea latinească Carcharodon portofelis.



Un comentariu: