duminică, 8 mai 2011

Tarantino şi Ingloria

Apărut în 2009, lăudatul şi premiatul "Inglorious Basterds" al lui Tarantino mi-a picat şi mie sub nas. Nas pe care mi-am amplasat plin de încântare ochelarii şi pe deasupra căruia m-am pregătit pentru vizionarea mega-producţiei. Urma să am o oră şi jumătate de deliciu cinefil, cu tot cu popcorn (Mulţumesc, Vlad!)...

 Sar la a doua impresie, lăsând-o pe prima la urmă... Aceasta este că la realizarea acestui film a fost utilizată o cantitate sensibil mai mică de sânge fals faţă de Tarantinele clasice. Nu lipsesc scenele violente, dar şi ele parcă sunt ceva mai puţine: câteva scalpări, un cap zdrobit cu bâta, vreo două gâturi tăiate, o ştrangulare, bineînţeles oameni împuşcaţi individual şi la grămadă, un incendiu şi o frunte crestată cu cuţitul.

A treia impresie (scuze, totuşi o las pe prima la urmă) este că Tarantino trebuie să fi fost foarte încântat de ideea care i-a venit: să facă un film în care modifică dramatic un fapt istoric binecunoscut. Adică în filmul lui, Al Doilea Război Mondial se termină mai repede, Hitler & Co. fiind ciuruiţi şi prăjiţi laolaltă. Supertare! Idee măreaţă! Bravos, Quentine, tată! Doar că...

Doar că (finalmente!) prima impresie despre film este cea a unei serioase trageri de păr. De fapt, mai multe. Printre care: gaşca de basterds evrei, condusă de reprezentativul "evreu" Brad Pitt, penetrează cu mare uşurinţă în obiective naziste teoretic bine păzite. Înţelegem că e film, dar totuşi... La fel, cinematograful în care se pregăteşte ciulama de nazişti cu aromă de Hitler, are uşile la fel de nepăzite. Păi la aşa ocazie, nici un amărât de nemţălău la uşă? Fiindcă aici e şpilul, că nenorociţii ăia de nazişti nu pot ieşi din cinematograf fiindcă un negru (!!!) le-a blocat uşile. Negru care, ca să fie treaba politically corectă, este iubitul uneia din eroinele principale, o evreică franţuzoiacă blondă.

Iar Brad Pitt nu ştiu ce-o fi avut în cap. Înţeleg că Tarantino e mare, e regizor pe când el, Piti, doar actor, dar să nu-i spună nimic despre rol? Poate greşesc, dar e cam straniu că dragul de Piti interpretează un evreu american sudist (nu prea mulţi evrei pe acolo), care se strâmbă ca Marlon Brando în Godfather. Am vaga impreşie că Tarantino a regizat Basterzii ca Francis Ford Coppola la Apocalipse Now - printre multe sticle de whisky şi mahmurelile adiacente. Doar că lui Coppola i-a ieşit... Cât depre actorii care îi întruchipează pe Hitler, Churchill şi Goebbels, treabă de mântuială: seamană atât de puţin cu personajele istorice încât eu unul m-am simţit stânjenit. Oare nu putea Quentin să le comande măcar nişte măşti de cauciuc, că tot e el expert în trucaje?!


Impresie aproape bună face în schimb Christopher Waltz - Vânătorul de Evrei. Sigur, joacă uşor cam gayish, dar ăsta este un stereotip aşa de puternic - cel al nazistului cu grad superior, cultivat, histrion şi sadic - încât aproape că nu deranjează. Nedumerirea mea este că a luat un Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Hmmm... Ein Bischen zu Viel... M-a surprins plăcut însă faptul că Waltz vorbeşte foarte fluent, pe lângă germană - engleză, franceză şi italiană. Acelaşi lucru care m-a impresionat (mă repet) şi la Diane Kruger, fostă Elena din Troia. Care îşi joacă rolul chiar bine, fără figuri inutile. Bravo lor, cel puţin la studiul limbilor străine au aplicat temeinicia nemţească!


Una peste alta, filmul merită văzut dacă nu aveţi unul de fraţii Coen sau ceva de genul. Fiindcă la cinema n-aş da banii pe el. Sorry, acolo dau banii pre-adolescenţii americani pentru care a fost făcut filmul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu