miercuri, 11 mai 2011

Pietonţii


Vremurile se schimbă: puştoaice de liceu discută despre cât de bine stă X5 în curbe, tăticii îşi iau concedii de paternitate, fiindcă mămicile câştigă mai mult ca ei, Monitorul de Cluj bagă titluri de genul "Medicinişti americani studiază în România", iar pietonii au acaparat şoselele...

În vremurile de demult, pe când erau mai puţine maşini chiar, pietonii aveau respect pentru tehnologie şi le dădeau prioritate. Şoferii erau cineva. În Bucureşti, traversarea străzii, chiar şi pe trecerile marcate, era foarte aproape de sport extrem. În rarele ocazii în care dădeam prin capitala României, priveam fascinat tehnica pietonului bucureştean. Ca o gazelă ce se apropie timid de oglinda apei, gata să se arunce înapoi la orice semn că sunt crocodili în zonă, tot aşa pietonul punea timid un picior, se asigura de 3-4 ori şi abia apoi trecea în mare grabă. Pe verde. Crocodilii pândeau cu ură din maşini şi ţâşneau pe galben, forţând bătrânicile să se îndrepte de şale şi să se arcuiască precum matadorii la corride. La roşu, nimeni nu visa măcar să se mişte de pe un picior pe altul.

Apoi, umbând prin Occident, pietonul a constatat că de fapt este prioritar. Şoferii au început şi ei să se ruşineze şi au lăsat-o mai moale, ajungând chiar să facă semne pietonilor timizi, că îi lasă să treacă nevătămaţi. Pe măsura maturării democraţiei româneşti, pietonul şi-a intrat în toate drepturile legale şi mai mult decât atât. Trece pe roşu, nu în grabă şi pe furiş, ci relaxat, zâmbitor, ingenuu. Dacă ar fi vorba de oameni în vârstă, care poate caută în secret niţică adrenalină, sau pur şi simplu judecă la relanti, aş mai înţelege. Deşi mă crispez de ficare dată când un autobuz plin se zgâlţaie din toate încheieturile, frânând ca să dea prioritate câte unui pensionar sau pensionare care nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, ci doar la dungile albe de pe asfalt. De unde să ştie bravii noştri octogenari că un autobuz cântareşte ceva 'jde tone şi conform legilor fizicii, are nevoie de oareşce timp şi spaţiu ca să se oprească din mişcare? Ce contează că pasagerii dau unui peste alţii şi dacă nu se ţin bine, mai fac câte un cucui? Nu contează! Bătrâneţea se respectă!

Dar bieţii bătrânei nu sunt pacostea cea mare, până la urmă sunt de înţeles, au alte griji. Ceea ce mă doboară este tânăra generaţie. Nu există zi în care să nu văd doi-trei păpuşei sau păpuşele trecând pe roşu, râzând în sinea lor de fraierii care stau şi aşteaptă să se facă verde. Acestor specimene le zice pe englezeşte jaywalker. Lor, acestor curajoşi, nonşalanţi şi superiori, le propun un slogan "Jaywalker till I die!". Hit by a bus...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu