vineri, 17 martie 2017

Mona, mon amour



Acest articolaş nu este o cronică de film, ci o zacuscă de impresii mai mult sau mai puţin cinefile. Dacă premiantul regizor Călin Peter Netzer mă întreba şi pe mine, acum în loc de Urs de Argint avea iar din ăla de aur. Adică titlul ăsta mult mai muzical ar fi gâdilat mai plăcut urechea şi ajungeam şi noi unde trebuie, să-i luăm iar goldu’ şi geldu’ lu’ Berlinala, mânca-i-aş bugetu, cu ce mai găseam prin camere pe la Ritz, unde se cazează VIP-urile.

Am fost la „Ana, mon amour” şi face banii de bilet. Nu era fix ca-n reclamă, dar aşa e cu multe alte filme. Nu vreau să va stric plăcerea, mai ales că nu-s critic de film, atâta că n-am înţeles un aspect. Cred că este exact ăla care face filmul să fie de artă. Adică la final nu am ştiut dacă Ana, care s-a făcut bine (asta pot să spun), a devenit rea şi nerecunoscătoare, sau soţu-so s-a făcut el rău. O informaţie interesantă este că mi s-a confirmat, filmul fiind aşa proaspăt, care mai e scorul la psiholog prin Bucureşti, că am vazut eu într-o scena când s-a achitat consumaţia, pardon, consultaţia. 150 de lei, poate chiar 200. Mişto la jobu‘ ăsta e că dacă te plasezi cumva în spatele pacientului întins pe canapea, poziţie inventată de taica Freud, poţi să mai gugăleşti una-alta, mai dai un like pe FB sau chiar o pui de un chat, dacă dai pe silent. Când îl apucă şi pe pacient să întrebe ceva, psihologul zâmbeşte misterios şi îl închide cu întrebrea „Dar dumneavoastră de ce credeţi chestia asta?”. Şi până zice omu‘ ce crede, expiră şi şedinţa. Cool, nu? Că la crâşmă, dacă dai de băut de banii ăştia,  lumea numai te laudă şi nu răspunzi la nici o întrebare, decât dacă ai chef, că băieţii sunt cu bun simţ şi nu comentează decât absolut pozitiv, că doar ei ţin minte cine achită nota. Aşa că dacă nu pleci magnetizat, sigur pleci nedumerit.

Ca să fie clar, atâta că dacă îi zicea Mona şi nu Ana, nu doar că suna melodios şi franţuzeşte de-a binelea, dar făcea şi conexiunea cu regiunea folclorică din N-Estul României unde se consumă multă Mona pentru uz intern, care ne-ar fi şi lămurit problemele fetei cu tăica-su vitreg şi cu ea însăşi.
Ce mi-a mai plăcut a fost că s-a filmat ceva mai productiv, cadre mai scurte, unghiuri mai schimbate, oarecum mai american. Ca să ne înţelegem, de pildă în „Poliţist, adjectiv”, până cât îl urmăreşte poliţistul pe băiatul care merge la şcoală şi ajunge şi el la birou, unde stă cu capul în mână mult şi real, în, de pildă „Robinson Crusoe” cu Pierce Brosnan, se întâmplă următoarele:
1) Robinson se duelează în pădure cu fostul prieten căruia i-a vrăjit nevasta, pe care ăsta nu vrea să i-o dea legal (fiindcă e scoţian, şi ăştia sunt proverbial de zgârciţi)
2) îl omoară deşi nu vrea
3) fuge cu calul alb de la locul faptei la conac, în faţa căruia e un stol de gâşte albe şi cuconiţa respectivă,
4) îi zice că îi pare rău dar trebuie să se uşchească baremi un an,
5) pleacă cu ea în caleşcă,
6) se despart în altă pădure,
7) ajunge în port,
8) corabia încarcă marfa,
9) pleacă,
10) prind furtună,
11) se luptă cu ea (cu furtuna),
12) naufragiază şi
13) se trezeşte singur cu burta pe nişte stânci.

În filmele româneşti, probabil din cauza productivităţii industriale scăzute şi a grelei moşteniri, în acelaşi interval, Cristi Puiu abia îşi schimbă salopeta şi şosetele, fără să apuce să iasă din vestiar.

Cum ziceam, înainte să mai scoată băieţii ăştia filme la festivaluri, să mă întrebe şi pe mine dacă titlul e OK şi în rest, vizionare plăcută!

sâmbătă, 25 februarie 2017

Adevărul despre Dragobete, vin şi sărmaluţe



Pentru că circulă în continuare teorii incomplete şi eronate despre neaoşa sărbătoare a Dragobetelui, de altfel sublimă, dar lipsind aproape cu desăvârşire din Româania contemporană, suntem datori să clarificăm chestiunea. Asaltul corporatist şi comercial de factură Valentines Day a dat o lovitură aproape mortală unui filon de spiritualitate străbună, pe care acest articol vi-l va readuce în atenţie scurt şi la obiect.

S-a afirmat că Dragobetele este o tradiţie de origină dacică, ca toate lucrurile bune şi minunate din ţara noastră. Într-adevăr, Dragobetele este o sărbătoare cum nu se poate mai dacică, doar că adevăratele ei origini nu au fost dezvăluite până acum. 

Dragobetele este originar din Dragobeţia, teritoriu periferic spaţiului daco-getic, identificabil astăzi ca fiind aproximativ judeţele Vaslui şi Botoşani. Zona este cunoscută atât pentru producţia de vin, cât şi pentru consum, caracteristici ce ne confirmă dincolo de orice îndoială poziţia geografică a Dragobeţiei. Acest fapt este susţinut şi de alte izvoare istorice, fiind uşor de remarcat etimologia dacică a numelui, respectiv Drag+beţie, tradiţie păstrată cu sfinţenie şi în zilele noastre de către autohtoni. 

Mai ştim că localnicii din perioada dacică se denumeau ei înşişi ca Dragobeţi - bărbaţii şi Dragobete – femeile. Înainte de căsătorie, tinerii erau numiţi Dragobăieţi, iar fetele Dragobiete. Băieţii erau consideraţi bărbaţi dacă putea consuma o căldare de vin fără să îii ia somnul. După căsătorie, care era însoţită de ritualuri bahice, este logică şi evidentă sursa etimologiei. De aceea, la început Dragobetele nu avea o legătură cu Eros-ul. Este cunoscut faptul că un consum susţinut de vin produce o stare de euforie, cunoscută în limbaj popular ca „beţie”, ceea ce la rândul ei declanşează o senzaţie de foame. Vecinii Dragobeţilor erau Sarmaţii, populaţie care prepara şi adora sarmalele (despre care s-a afirmat eronat că ar fi un aliment de origine turcă). Era un deja un obicei constant ca Dragobeţii răzbiţi de foame să atace aşezările Sarmaţilor, de unde furau ceaunele ritualice cu sărmaluţe în foi de viţă, altă tradiţie bine păstrată în zonă.  Desigur, în acele vremuri era iarăşi obişnuit să fie răpite şi femeile, ca măsură punitivă suplimentară. După o perioadă în care atacurile reciproce escaladaseră în aşa hal încât atat producţia de sarmale cât şi cea de vin stăteau să se prăbuşească. Femeile Dragobete erau specializate în prepararea vinului şi aveau dificultăţi în a deprinde arta pregătirii sarmaleleor, în timp ce Sarmatele aveau probleme cu pregătirea vinului (bărbaţii nu munceau, altă tradiţie bine conservată). Pentru a evita totala prăbuşire a celor două populaţii, într-o clipă de luciditate, regele sarmat şi cel dragobet au stabilit un schimb paşnic al soţiilor răpite. De aici, de la această reintregire a cuplurilor, am moştenit sărbătoarea Dragobelui.

Absolut toate sursele istorice confirmă că pacea sarmato-dragobetă a fost însoţită de o straşnică petrecere cu sărmăluţe şi vin, încheiată cu jocuri tradiţionale, adică bătăi cu beţe (specifice Dragobeţilor) sau cu sărmaluţe (tradiţie evident sarmată).

marți, 14 februarie 2017

Pseudoilustrate dintr-un orăşel aproape anonim





Trecusem de vreo zece ori pe lângă blocul de două etaje până să remarc mesajul şpreiat cu negru, din vârful picioarelor, care promitea unei adorate că va fi protejată de tot ce văzuse adoratorul (I will protect you from everything I ve seen). Am zâmbit, pătruns încă o dată de liniştea orăşelului amorţit în zăpadă. Exact lângă mesajul cu pricina, trecusem pe lângă un Mercedes negru căruia nu-i mergea lumina de poziţie pe faţă stângă. Era foarte frig şi spre miezul nopţii. Şoferul a aprins un smatfon şi a luminat ceva aflat sub volan. De unde a răsărit chipul zâmbitor al unei blonde cu părul prins în coadă. Entuziasmul neprefăcut m-a convins că fata găsise absolut toate monedele de 10 si 50 de bani scăpate de şoferul neatent pe sub banchetă, aşa că am putut merge liniştit la culcare.
 


În următoarele zile m-am mai plimbat aleatoriu prin municipiul altădată industrial, dar mereu liniştit că Partidul îi asigura progresul. Casa de Cultură, de dimesiuni generos muncitoreşti, adăposteşte, la fel ca în toate municipiile patriei, buticuri şi ateliere de mici meşteşugari.  În apropierea se găseşte hotelul de zece etaje pe faţada căruia flutură mai multe steaguri, care vor fâlfâi ceva mai puternic în eventualitatea unui seism specific zonei, protejate de rulmenţii canadieni ai fundaţiei ultimul răcnet în anii 60. Dacă nu e ceaţă, de la etajele superioare s-ar putea admira gigantica platformă industrială, acum moartă, anesteziată şi cu organele prelevate de Viorel Hrebenciuc, care promisese s-o scoată din comă extrăgând din ea sute de mii de cisterne cu benzină, plătite cash în pungi de plastic. Fără taxe, fără acte, fără supărare. Eforturile de a scoate benzina otrăvitoare au durat câţiva ani, până când Hrebenciuc s-a dat bătut şi dându-şi seama că adevărata soluţie de salvare a zonei era să se apuce patriotic de împăduriri cu Costel Căşuneanu. Bineînţeles, nu poţi împăduri dacă sunt deja păduri, aşa că operaţiunea de îndepărtare a acestora continuă intensiv şi în ziua de azi, indiferent de anotimp, fiindcă împăduririle sunt o chestiune extrem de presantă. 

La un moment dat, cele două bulevarde trasate cu rigla se unesc  pentru a traversa unul dintre cele trei răuri care străbat oraşul. Inevitabil, se ajunge la gara aproape abandonată, nu înainte de a efectua trecerea prin sensul giratoriu. În mijlocul lui este un fel de tub de ciment pentru puţuri de mare adâncime, cu nişte găruri şi colţuri. Pasagerii care ies de la Floredana S.r.l sau de la Bufet au senzaţia că dacă se uită puţin printre gene îl văd chiar pe Ştefan Voievod. Evident, la întoarcere, din nou după pod,  poţi trece pe langă sălile de sport unde s-a descoperit fenomenul gimnastic de la Montreal. Liceul de Filologie-Istorie cu Profil Sportiv Nadia Comăneci e chiar peste drum. În sala mai mică, fetiţele de clasele 1-4, care studiază în regim de internat plătit de stat, iau nuiele la fund până când işi fac curaj să sară pe bârnă. Spitalul Municipal nu a fost pus în apropiere din cauza fenomenului sportiv, dar e tot acolo, tot de mari dimensiuni, relativ bine întreţinut, cu aceeaşi mamă şaizecistă cu un copil metalic lipită deasupra intrării principale.

Langa Spitalul Municipal este convenabil plasat Cimitirul Ordodox. Pentru liniştea de veci şi siguranţa eternei investiţii, acesta a fost împrejmuit cu un zid. Zidul este şi locul în care adolescenţii, până când vor ajunge la momentul păcii universale, îşi exprimă neliniştile sau exaltările, de obicei cu markere, fiindcă sunt mai ieftine şi mai discrete. Aşa a aflat şi Băluţă Costin că trebuie să se despartă de Roxana, care e urâtă şi proastă.  Sau că muştaru revine, alături de haur şi hargint. Etc. Ş.a.m.d. 



Nevoia unei noi săli de sport s-a resimţit acut de ani buni, şi ea a fost construită, mov in mare parte, la capătul zidului care ocroteşte odihna eternă a ortodcşilor. Din ea, pot fi observate, cam o dată la trei săptămâni, ieşind în pas alergător cinci-şase siluete în trening. Iar zilnic, câte două duzini de muncitori de la salubritate. Sportul, practicat sau nu, este urmat de relaxare. De aceea tot acolo începe şi parcul, delimitat natural de două râuri care confluează în apropiere unui pod metalic, de pe care pe vremuri executau sărituri muşchiuloşii oraşului. Parcul are şi o roată tricoloră care nu a mai ridicat nici amator de senzaţii la înălţime de cel puţin un sfert de veac. Unul dintre motive ar putea ca să nu se arunce mizerii pe movul acoperiş al noii săli de sport. 


Până la marele exod european, orăşelul era celebru printre absolut toţi şoferii profesionişti, care încă şi azi îşi aduc aminte, oftând, ce femei frumoase avea zona. O glorie care nu se ştie dacă va mai reînvia vreodată, chiar cu becurile ce se aprind în fiecare noapte pe crucea metalică înfiptă în vârful dealului de peste râu. Crucea mai serveşte şi ca reper pentru elicopterul privat care aduce acasă un biznismen obosit. Nu ştiu dacă e a acelaşi care s-a îmbogăţit crocodilian de pe urma unor beţigaşe sărate din aluat, numite convenţional sticksuri. Oricum, folclorul ne asigură că sub acealaşi deal ar putea fi una din intrările (sau ieşirile) secrete ale adevăratului Pentagon, blocate în anii optzeci de ruşi cu uraniu scos tot din deal.

Mai are orăşelul o Primărie de sticlă verzuie şi o Bibliotecă de dimensiuni judeţene, aşezate frumos lângă singura pantă care petrece drumeţul spre drumul Braşovului, unde ajunge dacă nu are vreo problemă cu traversarea munţilor prin ţinutul secuilor care cultivă în continuare saci de cartofi şi confecţionează pantaloni pentru ambele sexe. Ca să le poarte noroc, trecătorii sunt deocheaţi poetic de o împletitură de crengi şi frunze metalice care îl închipuie pe Eminescu, exact la începutul străzii închinate lui Adrian Păunescu. De acolo se vede şi biserica catolică, în cartierul de case al catolicilor ceangăi iniţiali, marginalizaţi de aurita epocă industrială, prăbuşită după 90.

Dar cel mai bine este să treceţi prin orăşel vara, când berea ieftină e rece iar cele trei râuri şi dealurile din zonă sunt verzi.

P.S. Astăzi fiind Sf. Valentine, bănuiesc că Mercedesul negru cu farul defect va fi la locul ştiut...

joi, 5 ianuarie 2017

Tusea, junghiu’ şi molu’







Cu teama unei gazele care trebuie să se apropie de mal ştiindu-se pândită din apă de crocodili, din tufişuri de tigri şi de la bar de parfumaţii sprâncenaţi, cam aşa păşesc şi eu în aceste temple ale comerţului cunoscute de români sub numele de “moluri” (malls, pentru pretenţioşi). Când sunt silit s-o fac, iuţesc pasul şi instinctiv aleg traseul cel mai scurt spre ieşire. Doar IKEA mi-a zădărnicit această strategie cu parcursul obligatoriu de tip labirint, atât de parşiv încât mă întreb dacă a fost cu adevărat o invenţie a suedezilor, popor care mi-a parut mai degrabă paşnic, de când  vikingii au renunţat la drakkare, săbii şi coarne şi au devenit creştini protestanţi. În anul tocmai încheiat mă pot felicita că am reuşit să evit aceste locuri primejdioase cu relativ success.

Dar iată că de curând am păşit într-un astfel de spaţiu, mai précis în fostul magazin universal Unirea din Bucureşti. Venisem agale pe Şamp Elizeul lui Ceauşescu, adicătelea Bulivar de L’Iunion, preţ de vreo patruzeci de minuţele bune, la temperatura de 4 grade Celsius. Abia m-am învârtit conştiincios prin uşa rotativă, că am simţit o senzaţie de vertij premergătoare leşinului. În zumzetul specific, melanjul de muzică cu vocile clienţilor, am fost izbit de căldura sistemelor de climatizare. Să tot fi fost vreo douăşcinci de grade... Adică cu vreo 20 mai mult decât afară.

Abia mi-am desfăcut fermoarul şi mi-am smuls căciula, că prin fondul sonor am început să desluşesc tusete răzleţe. O domnişoară dintr-o gheretă tuşea, unul din paznici strănuta relativ discret şi apoi cam în orice unghi preveam, depistam o persoană cu simptome de răceală sau gripă. Năuc, am făcut efortul să rezist căldurii sufocante şi am efectuat traseul spre papetăria Diverta. Scopul îndrăzneţei mele expediţii era achiziţionarea unui caiet. Pe langă ameţeala provocată de căldură, am rezistat cu brio celei declanşate de preţuri (toate modelele din gama „caiet studenţesc” costau în jur de 15-25 de lei, adică între 2,90 – 4,35 EUR). M-am repliat şi am refăcut traseul spre ieşire, fără să achiziţionez nimic. Domnişoara de lângă uşa turnantă tuşea stoic, deteriorându-şi machiajul. Mi-am adus aminte, nu neapărat nostalgic, de vremurile în care răceam şi eu sistematic de 2-3 ori pe an. Ehei, pe vremurile acelea, aveam câteva kile sub greutatea ideală, datorită faptului că cele trei mese principale ale zilei erau sintetizate într-una singură, respectiv o cină alcătuită perpetuu din cartofi prăjiţi şi salată de varză, obţinută prin convertirea sumei alocate pentru transportul în comun în deplasarea per pedes.

Am purces la refacerea traseului spre bârlog, fericit să simt frigul serii. O, tempora, o, mores! Utima gripă am executat-o acum doi ani, stoic, la Berlin, fiindcă timp de câteva zile treceam constant şi repetitiv, în interval de minute, la chestia aia capitalistă numită job, de la plus douăzeci la cinci-şase grade (vezi „Trei zile la Ritz”). Să fie o conspiraţie a producătorilor de medicamente? Dau ăştia bani molurilor să dea căldură în exces? Prostie pură?  „Iarna nu-i ca vara”, zicea un domn preşedinte... Păi nu-i! Cum să nu te îmbolnăveşti când treci de la foarte rece la foarte cald în mod constant? Nu mai zic nimic, decât că Oscilo coccinum ăla care cică te imunizează costă 18 lei, cam cât un kilogram de usturoi. Eu merg pe ăsta din urmă, că ţine şi vampirii la distanţă, şi dă şi gust mai bun la mâncare.